Speologie hibernală
Mie frig şi îmi dau seama că îmi va fi şi mai frig. Patru oameni, încărcaţi cu echipament foto, ceva mâncare şi nişte costume de neopren, înaintează greu, prin zăpada îngheţată, spre peşteră. E dimineaţa devreme şi soarele nu şi-a făcut încă apariţia. Oricum, probabil că vom ieşi prea târziu să îl mai vedem şi să avem o cât de mică şansă de a ne încălzi niţel. E prima mea tură într-o peşteră cu apă, eu care nu sunt speolog şi nici un înotător prea versat. Îmi e puţin teamă. Am înţeles de la cei trei companioni ai mei că intrarea se face printr-un sifon semiinundat şi că s-ar putea să fim nevoiţi să îl trecem în apnee. Faţă de ei, obişnuiţi cu peşterile, mă simt total neajutorat. Am venit din curiozitate şi din dorinţa de a ajuta. O tură foto în peşteră implică muncă de echipă, cărat de echipamente, zeci de duble pentru aproape fiecare cadru, până când fotografii sunt mulţumiţi. Iar fotografii de lângă mine: Cristian Lascu, fiul său Andrei şi prietenul meu Andrei Posmoşanu (Poşme) au standarde foarte înalte.
Am ajuns. În faţa mea se profilează intrarea îngustă a peşterii Curecea. Mai bine i-ar fi spus de-a dreptul „recea”. Ar fi fost mai cinstit, cum aveam să aflu imediat, pe pielea mea. Ne luăm, dârdâind, neoprenele pe noi, ne împărţim bananele şi, timid, ne apropiem de apă. Primul contact cu apa îmi aduce aminte de vorba aia înţeleaptă, şi anume că elementul ăsta natural are prostul obicei de a nu fi doar ud ci şi rece. Andrei ne confirmă senzaţiile. Uitându-se la ceasul său cu termometru, spune că apa are doar 2°C. Mda, dacă mama ar şti ce fac acum…
Avem noroc. Sifonul nu trebuie să-l trecem chiar scufundaţi de tot, între oglinda apei şi tavan sunt vreo zece centimetri. Însă, după ce ieşim în galerie, îmi reprim cu greu îngrijorarea. Galeria e lungă şi, în întunericul care ne înconjoară, sunetul apei are un ecou ameninţător, aproape metalic. Fac eforturi să mă concentrez pe mişcările de înot, pentru a-mi conserva energia şi a nu înghiţi prea multă apă. Noroc că banana pe care o trag după mine nu este foarte grea, însă chiar şi aşa, Poşme e nevoit să se întoarcă din drum ca să mă ajute. Ajungem la mal sleiţi sau cel puţin aşa mă simt eu. În ciuda acestei stări, găsim puterea de a zâmbi. Am trecut cu bine de primul hop. Cineva îmi spune că vara, când e secetă, te-ai putea plimba cu bicicleta prin galeria în care tocmai am înotat. Nu pot să nu mă gândesc că am venit aici în cel mai nepotrivit anotimp…
Cristi e pus pe fapte mari, ţese tot felul de scenarii cu o uşurinţă de invidiat şi e un regizor desăvârşit. Dacă eu mă uit într-o direcţie şi văd o galerie cu un râu subteran ce curge alene, el vede, cu ochii minţii, zeci de subiecte foto. Tragem cadre după cadre, ca mai apoi să ne împărţim în două echipe. Poşme şi cu mine înaintăm pe o galerie, moment în care observăm un liliac solitar, atârnând de tavanul ei. Ne decidem să îl fotografiem, cu grijă să nu îl trezim din hibernare, lucru ce i-ar putea fi fatal. Timpul trece repede şi încet în acelaşi timp. În curând ne dăm seama că au trecut deja 4 ore şi că ne este foame. Împărţim o ciocolată şi nişte apă, încercând să nu ne gândim defel la frigul care ne pătrunde în oase. Suntem încă uzi şi prin galerie trece un curent de aer rece care parcă trece şi prin neopren.
Curând, ne reîntâlnim cu ceilalţi şi, în echipă completă, facem fotografii cu galeria prin care curge apa râului subteran în care ne-am îmbăiat la intrare. Între timp, Cristi şi Poşme îşi împărtăşesc cu pasiune descoperirile şi capturile fotografice. Măcar ei au uitat de frig. Cristi ne explică unde să stăm, astfel încât lumina lămpilor foto să pună cât mai bine în evidenţă relieful subteran. Sunt tot în costumul de neopren şi îmi dau seama că am ajuns la punctul în care acesta pare să fi îngheţat pe mine. Acum îmi dau seama de ce toţi speologii se plâng de reumatism. Mai realizez ceva, că vom fi nevoiţi să înotăm împotriva curentului, la ieşire. Nu găsesc suficiente resurse de optimism ca să-mi pot spune că ideea mi-ar surâde. Timpul trece greu acum. Pe lângă frig, mă încearcă şi oboseala şi mă întreb tot mai des cât timp vom mai zăbovi aici. Mie dor de lumina de afară, ba chiar şi de frigul de acolo. O rază de soare ar face iarna de afară mai umană decât frigul întunecat de aici.
Încet, prea încet, ne apropiem de ieşire. Fac din nou cunoştinţă cu apa rece ca gheaţa, însă de data asta, în ciuda oboselii, înot mai coerent. Începe să îmi placa, deşi cred că majoritatea oamenilor care nu practică speologia ar zice că nu suntem în toate minţile. Cred că nici nu suntem şi nici nu ne dorim neapărat să fim. Cineva trebuie să o facă şi pe asta… Trecem şi de sifon iar gerul de afară ne loveşte direct în faţă. Pe cer, luna, flancată de mii de stele, ne zâmbeşte subţire. Un prieten ne aşteaptă cu ceai cald şi un foc mare care arde vesel, aprins direct pe zăpadă. Ne dăm jos neoprenele şi, deşi suntem uzi iar afară sunt câteva grade bune sub 0, avem senzaţia că am fi la gura sobei. În sfârşit, e cald şi bine! Ne apropiem de foc, ne îmbrăcăm în grabă cu haine uscate şi sorbim cu nesaţ dintr-un ceai fierbinte. Suntem din nou la suprafaţă şi viaţa parcă e mai frumoasă. Încet, încet, după ce ne împărtăşim emoţiile şi amintirile, începem deja să facem alte planuri. Undeva, acolo, în tăcere, alte peşteri ne aşteaptă.