Poveste de weekend din Trascău
Am ieșit din cort dis de dimineață, puțin înainte de răsăritul soarelui, când roua era încă din belșug pe iarbă. Era răcoare bine, cerul perfect senin, concertul de păsări în toi. Și cu vedere către Colții Trascăului. Ideal pentru savurat o cafea gătită la primus, pe buștean. Care, întotdeauna, e cea mai bună cafea din lume, la cea mai grozavă cafenea din lume!
Am strâns și am împachetat cortul așa ud cum era, am împachetat echipamentele și le-am pus cu grijă în mașină, apoi am pornit către Sălciua de Jos. Conduceam încet, cu toate geamurile deschise, ca să pot admira din mers, lejer, peisajele și lumina dimineții și să mă umplu de aerul tare și proaspăt ce inundase mașina.
Ajuns în centrul satului am urmat indicatorul ce arăta spre Dumești. Se spune că e unul dintre cele ,mai frumoase (și mai fotografiate) locuri din Apuseni. Am mai fost acolo, sus, în cătun, cu ani în urmă. Atunci nu știam că se numește așa, am ajuns acolo pur și simplu întâmplător. Iar când m-am văzut sus, în culmea dealului, am avut sentimentul că am ajuns – cer ușor și ce repede! – în rai.
Atunci era la trecerea dintre vară și toamnă și în aerul Trascăului se simțeau primele miresme ale noului anotimp ce urma să vină. Și culorile și lumina începeau să se schimbe și o undă de nostalgie se revărsa încet, peste oameni și locuri.
Acum însă e început de vară și totul e verde crud iar lumina strălucitoare, chiar și atunci când vremea e închisă și cerul mohorât, așa cum începea să devină în dimineața aceea.
Am urmat drumul de asfalt, am trecut podul peste Arieș și am început să urc pe serpentine, pe drumul îngust și pe alocuri cu pante serioase. Din fericire asfaltul e foarte bun așa că, încet și cu grijă, în scurt timp ajungi sus, pe culme. E deosebită senzația când, după drumul îngust și întortocheat prin pădure ajungi, la un moment dat sus, într-un spațiu deschis, de unde vezi până hăt, departe pajiști și văi și alte culmi și păduri. Nesfârșite păduri. Am oprit mașina într-un loc mai plat, pe marginea drumului și am așteptat un pic până să ies, cumva, încercând să amân puțin marea bucurie ce știam că urmează. Cadoul dimineții era acolo, mă aștepta, nu aveam motive să mă grăbesc să-l desfac.
Am ieșit din mașină și primul lucru a fost să inspir adânc, aerul curat și tare de munte. Apoi m-am tolănit în iarba udă și am stat așa, preț de aproape o oră. Mă simțeam ca într-o poveste. Priveam în jur și nu mă mai săturam. Culmi domoale, văi, păduri, pajiști. Jos, în vale, răsfirate, casele unui sat cu nume atât de pitoresc – Sub Piatră – și turla albă a unei biserici ce țâșnea, îndrăzneț spre cer. Și flori, multe flori de toate culorile peste tot. Poteci și potecuțe ce duc, cuminte, către puținele căsuțe și stâni ale localnicilor, răsfirate pe ici-colo. Un peisaj idilic, cufundat în pace și liniște, unde indiferent cine ești și de unde vii, simți că ai locul tău.
Am pornit pe drumeagul ce cobora spre șaua pe unde trecea traseul turistic marcat cu cruce albastră apoi ce venea dinspre Sub Piatră apoi, mai departe, am urmat acest traseu spre Vânătările Ponorului. Poieni și pajiști și pomi încă în floare (deși eram la final de mai) și case vechi, tradiționale, cum numai în Trascău mai găsești, cu acoperișuri înalte, de paie, amintind de o lume de mult trecută. Unele părăsite, altele încă locuite dar toate de un pitoresc mioritic. Și concert de păsări și nori alergând nebuni pe cerul ce nu era hotărât dacă să se însenineze sau nu. Și iarba aceea înaltă și udă și totul crud și proaspăt, în jur.
Nu după multă vreme am ajuns la una dintre minunățiile carstului din Trascău: Vânătările Ponorului, peste care se prăvale, în aven, cascada Dâlbina.
Experiențe în Trascău
In familie
La pas domol
Aventura
Pe doua roti
Numele locului vine de la peretele înalt de calcar din partea estică, de culoare alb-gri brazdat de dungi de culoare vânătă lăsate de scurgerea apelor de precipitații. În limbajul speologilor Vânătările Ponorului reprezintă o polie – termen ce denumește un relief exocarstic, o depresiune largă drenată subteran, cu un fund plat pe care curge permanent sau temporar o rețea de ape. La ploi puternice apa nu poate fi drenată rapid și se formează un lac temporar. Imopresionant, nu? Apusenii, în general și Trascăul, în special sunt ceea ce s-ar putea numi, pe bună dreptate, raiul peisajelor carstice. Și poate că acesta e și unuil din motivele pentru care Apusenii sunt atât de deosebiti, în cadrul Carpaților românești.
Am stat, am admirat, m-am minunat și apoi am plecat. Și încă o dată m-am simțit un norocos. Pentru că într-o astfel de drumeție nu numai că îți bucuri ochii și sufletul dar și înveți multe. Iar la întoarcerea acasă ești mai bogat. O altfel de bogăție, evident.
Și pentru că tot eram în zonă am vrut neapărat sa ajung și la peștera Huda lui Papară. Aveam două variante: sau să cobor din Dumești, pe traseu turistic, pana la peșteră. Mi-ar fi luat mai puțin de o oră. Sau să cobor cu mașina până în satul Sub Piatră apoi până la mănăstire și de acolo, pe picior până la peșteră. Dar fiind faptul că tot în acea zi mai aveam mult de călătorit, am optat pentru a doua variantă. Din fericire și acest drum de munte e într-o stare excelentă așa că te poți apropia cu mașina destul de mult de zona cascadei.
Cu o dezvoltare totală de 5200 m și străbătută de un râu subteran, cea mai importantă peșteră din Masivul Trascău – peștera Huda lui Papară, căci despre ea este vorba – cumulează toate superlativele: cea mai lungă, cea mai denivelată, cea mai dificilă, cu cea mai mare sală, cu cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascadă, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, cu cele mai lungi și mai numeroase excentrite, cu cel mai mare depozit de chiropterit din România.
Doar speologii sunt în măsură să intre și să viziteze subteranele impresionante ale peșterii însă, chiar și așa, am fost foarte fericit să o pot admira din fața portalului maiestuos, stând pe bolovanii din pârâu.
Am mai stat o vreme prin zonă și apoi am pornit pe lungul drum de întoarcere acasă. După 2 zile și 2 nopți petrecute în Trascău, în acel weekend, m-am întors acasă cu traistă plină cu povești despre oameni și locuri, despre carst și turism. Și despre gustul pâinii făcute și mai ales dăruite cu drag. Dar asta e o altă poveste. Urmează.
Dacă, însă, pănă atunci, nu mai aveți răbdare și vreți să strângeți și voi, poveștile voastre aici, în Apuseni, dați-ne un semn. Ne planificăm, ne organizăm și ne apucăm să-i colindăm de-a lungul și de-a latul, la pas domol sau pe bicicletă, cu familia sau în aventură, după cum vă poftește inima.
Pentru că așa se culeg poveștile aici, în Apuseni: cu inima.
